Denisa Manelista

Timpul nu ştie să aducă “uitarea”, iar cei care susţin contrariul mint şi se mint cu o mare neruşinare sau inconştienţă, după caz. Cine spune că a iubit cu adevărat şi apoi “a uitat” vorbeşte prostii. Ori n-a iubit, ori se dă rotund, ori se minte, ori habar nu are pe ce lume trăieşte. Sentimentele nu pot fi uitate, ele se transformă în amintiri şi îşi găsesc locul în suflet. Bune, rele, proaste, ele sunt păstrate acolo.

Nu există o anumită persoană care te poate ajuta să “uiţi”. O relaţie nu te ajută să uiţi – chiar dacă ăsta este motivul pentru care intri în ea sau nu – ci doar să îţi transformi sentimentele în amintiri. Mi se pare de o nesimţire soră cu prostia să intri într-o relaţie doar pentru a uita de fostul/fosta.

Mi se face părul creţ când aud replica “l-am uitat”. Cum să iubeşti pe cineva şi apoi să uiţi? Ar însemna să te renegi pe tine, cel/cea de atunci. Să renegi tot timpul pe care l-aţi petrecut împreună, tot ceea ce aţi trăit, toate amintirile şi tot ce s-a schimbat în tine în urma acelei relaţii. Te renegi pe tine doar pentru că nu-ţi mai este comodă o persoană? Îţi renegi existenţa dintr-un anume punct al vieţii? Datorită experienţelor/întâmplărilor de ATUNCI ai devenit ceea ce eşti ACUM. Te renegi pe tine, cel de acum?

Nici pe cei pe care îi urăşti sau displaci nu-i vei putea uita: “ce mă enervează cum îşi miscă degetele”, “oare n-a găsit ceva mai interesant de făcut decât să asculte formaţia X?”, “nu suport să fiu strigat/ă …”, şamd. În fond, sunt reacţii voluntare/involuntare la anumiţi factori externi, care ne aduc aminte de cineva din trecutul nostru, de o persoană care a fost parte dintr-o întâmplare asemănătoare. Asociem oamenii cu evenimentele/faptele, ăsta este modul prin care mintea noastră ne ajută să-i localizăm pe indivizi mai repede: “M-am întâlnit cu Gigi. Care Gigi? Gigi, fostul nostru coleg de generală, cel care venea mereu cu şireturile desfăcute. Ah, Gigi din prima bancă? Niciodată nu îşi lega şireturile!”.

Singurii oameni pe care putem să îi uităm (impropriu spus din moment ce nu ne-am amintit vreodată de ei, dar să zicem aşa) sunt cei care au reuşit să treacă neobservaţi pe lângă noi şi faţă de care am fost într-adevăr indiferenţi, faţă de care nu am avut niciun sentiment. Nu-i ştim, nu-i cunoaştem, mintea nu-i asociază cu nicio întâmplare. Poate că ei şi-au rupt gâtul la 50 metri de noi, nu contează! Dacă mintea nu-i asociază cu un eveniment, vor trece neobservaţi. Şi da, doar pe ei îi putem uita.

Cine sunt cei care ”uită” (nu ne legăm de amnezici)? Poate doar cei cărora li se fac spălături cu H2SO4 şi/sau săpături cu bisturiul pe creier. Poate nebunii, deşi chiar şi unii dintre ei au momente de luciditate maximă, pe care mulţi dintre oamenii obişnuiţi şi sănătoşi la cap nu le au într-o viaţă întreagă.

Concluzia? Oamenii care te rănesc/te deranjează/îţi displac nu se uită, iar de oamenii pe care îi iubeşti o să-ţi aminteşti mereu. Cei care ţi-au fost indiferenţi vor trece neobservaţi.

Amintirile ne demonstrează că nu ştim să uităm.

Şi pun pariu că şi tu ai cel puţin o amintire, nu-i aşa?